Poetica erosului

Nobilul amurg

În tine uneori e-atât de trist
că lacrimile se-ntorc către izvor
chemate de regrete care dor
şi ard netrăita tinereţe.

E târziu şi stelele păsări tăcute
discret şi-au strâns aripile-n zori,
în ochii tăi nedezlegate ghicitori
aleg să moară-n veacuri nenăscute.

______________________________________________________________________________________________________

Inorogii din visele care plâng

Dacă somnul zburdă atingându-ţi jucăuş
crestele de-argint ale părului tău val,
mă trezeşte din uitare ţipătul de pescăruş
azvârlit de briza brusc stârnită dinspre mal.

Nu-i loc de tine în visele care plâng,
ci du-mă departe, -n basmele cu sori,
pe pajiştea stelară îmi împleteşte-un rug
şi cerne-mă zăpadă prin sitele de nori.

Dacă visele-s cioburile zilei sparte
pe care pleoapa tremurândă mi le adună,
nu-i loc de inorogi în lumea mea ce arde,
ci ia-mă şi mă du pe pajişti de pe lună.

_______________________________________________________________________________________________________

În dulcea datină stăveche

Motto :
– Implantat-au chip-uri pretutindeni ?
– Implantat-au.

Spaţiul rimat l-au îngrădit cu sârme,
au pus curent electric între versuri -
cuvintele n-au drept să se cunune,
ci triste se unesc în înţelsuri.

Doar orele mai stau la sfat solemn,
când candela-n altar lumina-şi poartă,
doar tu, transfigurată în poem,
deschizi o lume ca pe-o nouă poartă.

Un paznic ne opreşte şi ne cere
linia din palma vieţii scrisă,
tu îi plăteşti cu nopţi de priveghere
şi trecem pe sub sârma interzisă.

Era o noapte sfântă de colinde,
zăpada se cernea în fulgi pereche,
de mână ne ţineam printre cuvinte
noi, miri primiţi de datina stăveche.
________________________________________________________________________________________________________

Himera nopţii

La ceasul de noapte când veghea-i învinsă –
sirenă e visul pe marea întinsă,
mă cheamă un glas spre larg şi mă minte,
pleoapele mele vâslesc înainte.

Dar glasul mă cheamă iarăşi din noapte,
când, din bolta înaltă, stelele coapte
îşi scutură argintul înmiresmat,
atunci pleoapele mele vâslesc spre înalt.

Şi îngerii-mi trimit prin coruri cereşti
cântecul aripilor dumnezeieşti,
când glasul mai tare mă cheamă spre larg,
în funii mă zbat răstignit de catarg.

_________________________________________________________________________________________________________________

Stropi de noapte

Sunt stropi de noapte acei ochi care nu mint
în strălucirea zorilor aprinse
când bolta înfrântă de un nor cernit
urmează mersul pleoapelor deschise?

Şi-ţi cer să cobori privirea către mine:
umila lumânare care se topeşte,
să potriveşti lumina zilei către mâine,
să simţi flacăra în tine cum creşte?

Nu vei mai putea întuneca vreodată zarea:
scânteia unui gând stingher te va trăda,
când norii sterpi se vor uni cu marea,
în piepturile noastre pescăruşii vor ţipa.

_________________________________________________________________________________________________________________

Descântec de toamnă

Gând târziu arzând în tine,
demon devorând retina,
pe ursitul care vine
îl descântă cu lumina.

Noapte veştedă de toamnă:
stai în drumul lui şi-aşteaptă,
ochiul lasă-l să adoarmă,
inima las-o să-l vadă.

Suflet însetat de soartă,
ostenit de stele toate,
vântul grămădind la poartă
frunzele visării, moarte...

_______________________________________________________________________________________________________

De iubeşti…

De iubeşti, varsă-n furnalul iertării
pelin de  suferinţă  din  răni şi amintiri,
mai  tare  roade  rana  răzbunării –
dar sufletul   se logodeşte în iubiri.

De iubeşti, toarce firele de sfinte,
caierul de gânduri e-n rod ca un pântec,
zefirul de seara  lasă-l  s-aprindă
vâltori de maci  pe buze  şi în  cântec.

De iubeşti,  aşază pe  cerul  iubirii
luceferi din tine  şi doruri celeste,
fie-ţi scriptura nădejdea  împlinirii –
în sanctuar de frunze, o toamnă mai este.

________________________________________________________________________________________________________

Plecarea din cuvânt

Cuibar de pleoape acoperind o lume
îşi tremură în beznă genele urzite –
Ce sol mi-a dar şoptirea fără nume
să pot visa plecarea din cuvinte!

Nu pot rămâne petale de iubire
din toamnele tăcute în amfore de lut
decât golind dorinţa de rostire,
gustându-te în moartea din cuvânt.

Nu mi-a fost dată tăcerea oarbă,
căci ochii tăi vorbeau cu ne’nţelese şoapte.
O linişte apoi lăsată să ne soarbă
în steaua speranţă din răsărit de noapte.

_______________________________________________________________________________________________________________